HTTPS și certificatele: ce înseamnă lacătul din browser

Lacătul din bara de adrese a browserului înseamnă două lucruri: conexiunea dintre tine și site este criptată, iar serverul și-a dovedit identitatea pentru acel nume de domeniu printr-un certificat digital valabil. Cu alte cuvinte, nimeni de pe traseu nu poate citi sau modifica ce trimiți și primești, iar pagina vine chiar de la serverul care deține numele din bara de adrese. Lacătul nu înseamnă însă că site-ul este de încredere, legal sau sigur pentru cumpărături.

Diferența aceasta pare subtilă, dar este esențială pentru siguranța ta online. În rândurile de mai jos afli ce se întâmplă tehnic când vezi lacătul, ce conține un certificat, cine îl emite, ce înseamnă avertismentele roșii din browser și ce poate vedea, totuși, cineva care îți supraveghează conexiunea.

Ce este HTTPS

HTTPS este protocolul HTTP, cel prin care browserul cere pagini web, transmis printr-un canal criptat numit TLS. Litera S vine de la secure. HTTP (Hypertext Transfer Protocol) descrie cererile și răspunsurile: browserul cere o pagină, serverul o trimite. În forma lui simplă, totul circulă în clar, ca o carte poștală pe care o poate citi oricine o atinge pe drum. TLS (Transport Layer Security, succesorul mai vechiului SSL) pune această carte poștală într-un plic sigilat.

Conexiunile HTTP folosesc de obicei portul 80, iar cele HTTPS portul 443. Astăzi, marea majoritate a paginilor web sunt servite prin HTTPS, iar browserele marchează explicit paginile fără criptare ca nesigure, mai ales când conțin formulare.

Cele trei garanții ale TLS

Rolul HTTPS în ansamblul drumului unei pagini, de la DNS la afișare, este descris în ghidul despre cum funcționează internetul.

Cum funcționează criptarea, pe scurt

La începutul fiecărei conexiuni, browserul și serverul fac o scurtă negociere, numită handshake (strângere de mână), în care se pun de acord asupra cheilor de criptare. Pașii simplificați sunt:

1. Browserul anunță ce versiuni de TLS și ce algoritmi de criptare cunoaște.
2. Serverul alege varianta comună și își trimite certificatul.
3. Browserul verifică certificatul: este valabil, emis pentru acest nume, semnat de o autoritate în care are încredere.
4. Cele două părți calculează, fiecare la ea, o cheie de sesiune comună, fără ca această cheie să circule vreodată prin rețea.
5. Restul conversației este criptat cu cheia de sesiune.

Aici intervin două tipuri de criptografie. Pentru negociere și verificarea identității se folosește criptografia asimetrică, cu o pereche de chei, una publică și una privată. Pentru datele propriu-zise se folosește criptografia simetrică, mult mai rapidă, cu o cheie comună. Diferența dintre ele este explicată pe larg în articolul despre criptografie și chei.

Versiunea actuală, TLS 1.3, a scurtat negocierea la o singură călătorie dus-întors între browser și server și a eliminat algoritmii vechi, considerați slabi. Asta înseamnă și mai puțină întârziere la deschiderea paginilor, un aspect important când serverul e departe, după cum arată ghidul despre latență.

Certificatul digital: buletinul site-ului

Un certificat digital este un fișier semnat electronic care leagă un nume de domeniu de o cheie publică. Seamănă cu un act de identitate: spune cine este titularul, cine l-a emis și până când este valabil. Un certificat TLS conține, printre altele:

• numele de domeniu (sau numele) pentru care este valabil, inclusiv eventuale subdomenii;
• cheia publică a serverului;
• emitentul, adică autoritatea de certificare care l-a semnat;
• perioada de valabilitate, cu data de început și data de expirare;
• semnătura digitală a emitentului, care dovedește că datele nu au fost modificate.

Cheia privată pereche nu apare în certificat și nu părăsește niciodată serverul. Cine ar fura-o ar putea să se dea drept site-ul respectiv, motiv pentru care un certificat compromis trebuie revocat imediat.

Autoritățile de certificare și lanțul de încredere

Autoritatea de certificare (CA, Certificate Authority) este o organizație care verifică dreptul unui solicitant asupra unui domeniu și semnează certificatul. Browserul nu cunoaște în prealabil fiecare site, dar are o listă de certificate rădăcină în care are încredere, livrată de sistemul de operare sau de browser.

Verificarea se face în lanț: certificatul site-ului este semnat de un certificat intermediar, iar cel intermediar este semnat de un certificat rădăcină din listă. Dacă toate verigile sunt în regulă, browserul afișează lacătul. Dacă o verigă lipsește sau nu e de încredere, apare un avertisment.

Tipuri de certificate după nivelul de verificare

Criptarea este la fel de puternică la toate trei tipurile. Diferă doar cât de mult s-a verificat identitatea titularului, iar browserele actuale nu mai evidențiază vizual certificatele EV în bara de adrese, așa că pentru utilizatorul obișnuit diferența se vede doar dacă deschide detaliile certificatului.

Sfat: Poți vedea detaliile oricărui certificat dând clic pe pictograma din stânga adresei, apoi pe opțiunea despre conexiune și certificat. Uită-te la numele pentru care a fost emis și la data de expirare; la un site de firmă cu certificat OV sau EV vei vedea și numele organizației.

Ce înseamnă lacătul și ce nu înseamnă

Lacătul confirmă un canal sigur către un anumit nume de domeniu, nu caracterul onest al celui care deține acel nume. Obținerea unui certificat DV este automată și gratuită la mai multe autorități, ceea ce este un lucru bun pentru securitatea webului în ansamblu, dar înseamnă că și infractorii își pot securiza paginile false în câteva minute.

Lacătul îți garantează că:

• datele introduse ajung criptate la serverul care deține domeniul afișat;
• conținutul paginii nu a fost modificat pe drum;
• certificatul este valabil și emis de o autoritate acceptată de browser.

Lacătul NU îți garantează că:

• site-ul aparține firmei pe care pare să o reprezinte;
• magazinul va livra produsele comandate;
• pagina nu conține programe rău intenționate sau formulare de furt de date;
• numele domeniului este cel corect, nu o imitație cu o literă schimbată.

O pagină care imită o bancă poate arăta lacătul și poate avea o adresă precum un nume aproape identic cu cel real. Tehnicile prin care sunt construite astfel de capcane și semnele după care le recunoști sunt explicate în ghidul despre phishing.

Atenție: Înainte să introduci o parolă sau datele cardului, citește cu atenție numele domeniului din bara de adrese, literă cu literă, și verifică terminația. Lacătul singur nu e suficient; numele corect al domeniului este verificarea care contează.

Avertismentele de securitate din browser

Când verificarea certificatului eșuează, browserul oprește încărcarea paginii și afișează un avertisment pe tot ecranul. Cauzele cele mai frecvente sunt:

O situație particulară apare la routerele, imprimantele și camerele din rețeaua de acasă, care au adesea certificate autosemnate: avertismentul e firesc acolo, pentru că nicio autoritate publică nu poate certifica o adresă privată. Pe un site public însă, un avertisment de certificat la o bancă, un magazin sau o instituție este un motiv serios să te oprești.

Atenție la rețelele publice

Pe o rețea Wi-Fi deschisă, un avertisment de certificat la un site pe care îl vizitezi des poate însemna că cineva încearcă să intercepteze conexiunea. Riscurile concrete și precauțiile utile sunt descrise în Rețelele Wi-Fi publice: riscuri reale și precauții.

Ce poate vedea totuși cineva de pe traseu

HTTPS ascunde conținutul, dar nu ascunde faptul că vorbești cu un anumit server. Furnizorul de internet, administratorul rețelei Wi-Fi sau oricine controlează un echipament de pe drum poate vedea în continuare:

• adresa IP a serverului la care te conectezi;
• numele domeniului, de obicei, din întrebarea DNS de dinainte și din primul mesaj al negocierii TLS;
• momentul și durata conexiunii, precum și volumul aproximativ de date.

Nu poate vedea însă adresa completă a paginii (ce articol citești, ce cauți pe site), conținutul formularelor, parolele sau mesajele. Pentru a ascunde și întrebările DNS există variante criptate, prezentate în articolul despre DNS. Un VPN mută toată această vizibilitate de la furnizor la operatorul VPN-ului, fără să o elimine, cum explicăm în VPN-ul: ce face cu adevărat și ce nu poate face.

Viața unui certificat: emitere, reînnoire, revocare

Certificatele TLS au o durată de valabilitate limitată, de ordinul lunilor, iar regulile din industrie au redus-o treptat și continuă să o reducă. Motivul este simplu: cu cât un certificat trăiește mai puțin, cu atât un certificat furat sau emis greșit poate fi folosit mai puțină vreme.

Ca urmare, reînnoirea s-a automatizat. Serverele moderne folosesc protocolul ACME, prin care cer singure un certificat nou, dovedesc automat controlul asupra domeniului și îl instalează fără intervenție umană. Site-urile care încă reînnoiesc manual sunt cele care ajung cel mai des să afișeze avertismentul de certificat expirat.

Mecanisme suplimentare de protecție

• Transparența certificatelor (Certificate Transparency): fiecare certificat emis este înscris în jurnale publice, verificabile de oricine, astfel încât un proprietar de domeniu poate descoperi dacă cineva a obținut un certificat pe numele lui.
• HSTS (HTTP Strict Transport Security): un site îi poate cere browserului să îl acceseze de acum înainte doar prin HTTPS, ceea ce blochează încercările de a forța o conexiune necriptată.
• Înregistrarea CAA din DNS: proprietarul domeniului poate stabili care autorități de certificare au voie să emită certificate pentru el.

Alt tip de certificat: semnătura electronică

În România, mulți oameni au auzit de „certificat digital” în legătură cu semnătura electronică calificată, folosită de exemplu în relația cu ANAF sau la semnarea documentelor oficiale. Principiul criptografic este înrudit, dar este alt tip de certificat: identifică o persoană fizică sau juridică, nu un site, este emis de prestatori de servicii de încredere calificați, conform regulamentului european eIDAS, și se folosește pentru semnarea documentelor, nu pentru criptarea conexiunilor web.

Recapitulare: lacătul pe înțeles

HTTPS combină protocolul HTTP cu criptarea TLS, care asigură confidențialitate, integritate și autentificarea serverului. Certificatul digital leagă numele domeniului de o cheie publică și este semnat de o autoritate de certificare acceptată de browser, prin lanțul de încredere. Lacătul îți spune deci că vorbești în siguranță cu deținătorul acelui nume, nu că deținătorul este cinstit. Pentru o imagine de ansamblu despre cum îți protejezi conturile și datele, continuă cu ghidul de securitate online.

De reținut:

• HTTPS înseamnă HTTP printr-un canal criptat TLS, de obicei pe portul 443;
• certificatul conține domeniul, cheia publică, emitentul și perioada de valabilitate;
• un avertisment de certificat pe un site public este un semnal de oprire;
• lacătul nu protejează împotriva site-urilor false cu nume asemănătoare;
• pe traseu se văd serverul și, de obicei, domeniul, dar nu paginile, formularele sau parolele.